Acum 27 de ani, în acel Decembrie 89, eram un copil naiv care locuia într-un sătuc mic şi izolat din Moldova. Un copil ce nu știa ce se întâmplă în lume şi nici măcar nu-i prea păsa de lume, trăiam într-un sat cu un singur magazin, un sat cu un singur telefon, care oricum nu funcţiona, în care atunci când ningea sau ploua, drumul devenea impracticabil. Un copil ce nu știa că mai există şi alte dulciuri în afară de batoane cu lapte praf sau praline, astea fiind singurele dulciuri pe care le primeam o dată pe an, adică de Crăciun. Așa eram eu şi restul celor aproape 400 de suflete ce locuiau în acest sat, în acel Decembrie care avea să ne schimbe, mie şi celorlalți români, vieţile.
Deși nu prea știam eu mare lucru şi oricum eram mai peocupat să-mi imaginez ce voi primi de la Moș Crăciun – la noi mereu venea Moș Crăciun nu Gerilă -, trăgeam cu urechea la șușotelile celor mari, adică ale surorii mele şi ale părinţilor. Știam că la Timişoara s-a întâmplat ceva, sub promisiunea fermă că îmi voi ţine gura, aveam şi eu voie să ascult, la fel ca restul satului, Vocea Americii la radio. Stiam că s-a tras, că sunt zeci, poate sute de morţi. Mi-am dat seama că nu-i bine când, după celebra declaraţie a lui Ceausescu, din seara de 20 Decembrie, în care vorbea despre „agenturile străine”, mama începuse să plângă „Vai de noi, cred că începe războiul”. De asta se temea ea. Eu eram speriat că, pe vreme de război, Moșul s-ar putea să nu ajungă. Era ceva în aer, în afară de timpul prea cald pentru vrmea de iarnă, dar copilul din mine, oamenii simpli de la noi din sat, nu bănuiau că, în vreme ce noi făceam prăjituri pentru Crăciun, în București se trăgea şi oamenii mureau.
Restul acestui articol îl puteţi citi aici - http://www.catchy.ro/vezi-mama-ti-am-spus-eu-ca-i-bine-in-democratie/104804
